Cei care încă nu au experimentat niciun fel de trezire spirituală, s-ar putea gândi la asta că la una dintre cele mai uimitoare și pozitive experiențe pe care le-ar putea simți vreodată în viață. Ar putea să o asocieze cu sentimente ușoare, pozitivitate strălucitoare și vibrații generale perfecte.
Dar aceste asocieri nu ar putea fi mai departe de adevăr. Trezirea spirituală nu este deloc ușoară și nici simplă. Nu este un proces pașnic, calm sau liniștit.
Ce nu îți zice nimeni despre trezirea spirituală e că, de fapt, este plină de întuneric.
Este un proces care implică un conflict interior profund, care îți cere să te uiți în tine și să forțezi o schimbare pe care nu ai experimentat-o niciodată în viața ta.
Trezirea spirituală necesită o autodistrugere, la care nu te-ai înhăma de bună voie dacă ai știi cât de dureroasă poate deveni (fizic și psihic).
Au fost momente când m-am îndoit de sănătatea mea mentală. M-am dus de bunăvoie la psihiatru. Stăteam pe holul gol și contemplam desenele de pe dușumeaua pediatriei de lângă. „Ce o să zică femeia asta când o să mă confesez?!:
Știți, nu pot să dorm noaptea. Văd fantome. Mă vizitează demonii interiori…” Mă duceam pentru pastile, dar mi-era teamă să nu îmi dea și o trimitere la ospiciu și o întâlnire cu un consultant social.
Norocul meu este că, de când am intrat în spirală asta, dau doar de oameni treji. N-ai cum altfel.
„Draga mea, stai liniștită. Tu nu ai nevoie de pastile, ai nevoie să te duci la biserică.”
Și uite așa, cineva care a blamat biserica pentru toate relele care i se întâmplaseră în copilărie, a ajuns să-şi caute liniștea între perețîi săi. Nu întru în detalii, cert e că mi- am revenit încetișor. După 18 zile în care am dormit maxim 2 ore pe noapte și am trăit cumva la granița dintre lumi: cea material-umană și cea imaterială-multidimensională.
Ce v-aș mai spune despre trezirea spirituală e că, o dată intrat în horă, nu mai poți ieși. Da. Poți încerca să iei o pauză. Poți fugi (cum am făcut eu inițial), dar nu te poți ascunde. Și la un moment dat te va prinde, iar căzătura va fi și mai dureroasă.
Căci așa e în viață: dacă nu te prinzi din prima, următoarele experiențe devin mai intense și mai intense până când te hotărăști să te prezinți de bunăvoie la tablă cu lecția învățată.
Prima înghiontire a venit cu puțin timp înainte de nuntă. Dar m-am speriat atât de tare când toată viață mea s-a ruinat, că am fugit cât m-au ținut picioarele și încă mai mult. Am rămas atunci fără majoritatea prietenilor și cel mai dureros dintre toate, fără mama. Mama, care fusese întotdeauna un model pus pe un piedestal, s-a dovedit în acel moment una din persoanele care ținea cu dinții să rămân pe loc (nu conștient – asta am învățat cu timpul, dar era ce era).
A doua înghiontire am primit-o la vreo 2 ani după nașterea lui Eric. A fost și mai abrupt. Eram pe punctul de a pune capăt carierei, relației, chiar și vieții. Drumurile m-au dus în direcția cui trebuia. Cu timpul am conștientizat că totul este spre binele meu și a băiețelului meu.
Poate fi atât de ușor să cazi și să lași spiritul să se spiraleze într-o furtună de autodistrugere și negativitate, deoarece încercările trezirii spirituale nu sunt ușor de înfruntat.
Acum nu e mai ușor, nu mai e nici foarte greu. Dar încă am încăpățânarea de a mă lasă cu totul în voia divinității.
Viața mea a fost dintotdeauna plină de misticism. Încă de când eram în fașă. Vedeam, auzeam, simțeam lucruri. Dar, copil fiind și neînțelegând lumea, am tot încercat să închid ochii, până am ajuns să îmi închid sufletul. Credeam că așa voi scăpa de „demonii” care mă bântuie. De fapt, ei nu veneau din exterior să mă chinuie. Ei existau la interior și își cereau dreptul la existență, la trăire, la recunoaștere, la dizolvare.
Am avut un maestru care ne spunea
„Entitățile astea de întuneric nu vin la voi ca să vă chinuie. Nu ăsta e scopul lor. Ci pentru că sunt atrase de lumina voastră și vor să evolueze.”
Oricât de rău ai fi, știi în sinea ta că în lumina e cel mai bine. Decât să te lupți cu ele, mai bine întreabă-le ce vor și ajută-le să evolueze.
Bine, nu e cazul să faci asta cu un câine turbat care vine să te muște de picioare. Nu te poți așeza în fund să-i vorbești, că nu ar înțelege. Întâi îl legi, îl constrangi, până sunteți și tu și el în afara oricărui pericol și abia apoi începi să îl îmblânzești.
Poți lua vorbele de mai sus așa cum sunt sau drept metafore. Tu alegi. Nu toate trezirile spirituale sunt la fel. Unele sunt un pic mai blânde, altele sunt mai tumultoase; depinde de trecutul celui trezit.
Cum eu am fost de mică pusă în postura de a mă confruntă cu demonii interiori ai familiei și ai neamului meu, era normal că lucrurile să ia o întorsătură de genul. De la preoții și vrăjitoarele la care am fost dusă în copilărie, la maeștrii spirituali la care am căutat vindecare în ultimul an, de la vise cu cei decedați la a vorbi direct cu sufletele celor plecați. De la premoniții și deja-vu-uri, la regresii în vieți anterioare sau paralele. De la sincronicități, la telepatie. Le-am bifat pe toate, sau aproape pe toate.
Și aș mai spune ceva în final, pentru cei cărora poate le este greu să se deschidă spre acest univers.
Că îi spui demon, că îi spui traumă, că îi spui program negativ tot aia e. Cel mai mare demon al omului este frica: frica de necunoscut, frica de singurătate, frica de e a fi el însuși etc. Apoi urmează invidia, mândria, aroganța, viciile, patimile și câte și mai câte, de fapt…tot ce îl face pe om să bată pasul în întuneric.
Lasă un mesaj