Ştim deja cu toții că cei mici preiau de la adulții care îi cresc toate emoțiile, grijile şi credințele. Dar copiii încep să înțeleagă lucrurile care se întâmplă în jurul mamei lor încă de când sunt în burtică. Dacă aceasta nu e vindecată, vor prelua de la ea şi tot haosul emoțional, iar copiii nu pot distinge între propriile sentimente și cele care nu le aparțin lor, ci părinților.

Până când le vor conştientiza şi vor învăţa să le filtreze, vor trăi cu ele – căutând explicaţii pentru toată confuzia pe care o trăiesc. Şi v-am mai spus ce face un copil când nu înțelege un lucru:  joacă aceeaşi scenetā over and over again.

Dacă am avea răbdarea şi curajul să explicăm copiilor noştri de ce simt ce simt, de unde se trag anumite senzații, ce a fost în spatele unor acțiuni, n-am mai creşte toți în niste adulți disfuncționali.
Dar nu facem asta. Pentru ca am fost învățați că „sunt mici şi ce stiu ei?!”, că „ce nu ştii nu te omoară”, că „tăcerea e ruptă din rai”. Tăcerea nu e ruptă din rai, ci din iad.
„La început a fost cuvântul” zice Scriptura.

„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El”

E greu să vorbeşti pe limba copiilor ar spune majoritatea. De fapt, e cel mai uşor şi simplu lucru. Cel mai greu e să te uiți în interiorul tău, să-ți priveşti emoțiile şi să îți asumi vurnerabilitatea. Dar nu-i nimic. Azi am o veste bună: vulnerabilitatea se învață!

„Dragul meu copil,

Mai ții tu minte când erai în burtică şi ai simțit un nor negru care te înconjoară, te strânge, te sufocă?! Erau temerile mamei tale: dacă a făcut o alegere înțeleaptă în a te aduce în această lume uneori nu prea bună, dacă va fi o mamă capabilă să iți satisfacă nevoile fizice şi mai ales emoționale, dacă partenerul e într-adevăr persoana potrivită cu care să meargă pe acest drum etc.. . Poate că te-ai simțit amenințat, singur acolo în acel întuneric. Poate că nu te-ai simțit dorit. Poate că ai simțit nevoia să te zbați, să lupți pentru viața ta. Imi pare rău că ai trăit asta. Acum esti în siguranță. Eşti iubit şi dorit. Nu mai e nevoie să te aperi, să muşti, să zgârii.

Mai ții tu minte când, tot în burtica aceea fiind, ai simțit că e ceva profund în neregulă cu forma ta? Era surprinderea mamei să afle ca eşti băiețel căci, în secret îşi dorise o fetiță pe care să o iubească cum nu a fost ea iubită. Era frica mamei tale de a nu dezvolta şi tu o maladie fizică precum a ei. Poate că ai simțit că nu te încadrezi, că nu te ridici la standard, că nu eşti suficient. Poate că în timp ți-ai dorit să fi avut alt sex şi ai ajuns să iți urăşti corpul.
Imi pare rău că ai trăit asta. Acum eşti în siguranță. Eşti perfect asa cum eşti şi eşti iubit. Nu e nevoie să-ti pedepsesti corpul, să te muşti.

Mai ții tu minte când erai destul de mare pentru burtica aceea, nu mai încapeai în ea şi-ai fi vrut să scapi din strânsoare, dar aveai un puternic simț că lumea din exterior este periculoasă, că nu eşti aşteptat si bine primit? Erau fricile mamei tale de a naşte şi nici măcar ale ei. Se temea că nu va face față durerii, se temea de complicații, se temea că ar putea să te piardă. Aşa că ai refuzat să vii în lumea asta de voie şi ai fost scos cu forța. Îmi pare rău că ai trecut prin asta. Acum eşti în siguranță şi eşti iubit. Nu mai e nevoie sa fugi încontinuu de lumea înconjuratoare.

Mai ții tu minte când, în prima noapte pe acest Pământ, te-ai trezit singur într-o cutie, într-o lumină orbitoare, înconjurat doar de plânsete şi strigate de ajutor? Poate ca nu ştiai unde eşti si unde este cea lângă care te-ai format. Erai la neonatologie. Mama ta fusese sedată din cauza unui atac de panică datorat lipsei de somn din utimele 2 zile, a adrenalinei şi oboselii, iar asistentele te-au luat în grija lor, aşa cum au putut.
Dar poate că te-ai simțit aruncat, părăsit abandonat. Eşti în siguranță acum şi eşti iubit. Mama ta va fi mereu lângă tine şi te va susține, te va apăra, te va iubi. Nu mai e nevoie să te sperii, să te panichezi, să plângi atunci când nu e la vedere. E perfect în regulă să îți găseşti plăcerea de a sta şi în singuratate, de a te cunoaşte, de a te dezvolta ca individ separat de ea.

Mai ții tu minte când aveai doi ani si jumătate, iar mama ți-a spus ca „țiți e bolnavă şi are nevoie de pauză de câteva zile”? O pauză care a devenit permanentă. Poate cā ai simțit atunci că ai rămas fărā plasa de siguranță, cā ai pierdut locul în care îți găseai alinarea. Să ştii că a fost incapacitatea mamei tale de a gestiona altfel înțărcarea ta. Era obosită, nedormită, sânii o dureau. Iar tu erai demult mare şi te hrăneai deja singur. Poate că ai simțit că a fost vina ta că au plecat de tot, poate că tu nu erai pregătit să renunți la confortul pe care ți-l dădeau, poate că nu ai apucat să iți iei la revedere. Îmi pare rău că ai trecut prin asta. Eşti în siguranță şi eşti iubit. Vei avea mereu un loc la pieptul mamei, în care să te ghemuieşti, să plângi dacă ai nevoie să te descarci, să râzi dacă ai nevoie să împărtăşeşti. Dragostea vine din suflet, nu din țiți. Nu mai e nevoie să tragi de ele că sa te asiguri că sunt acolo.

Mai ții tu minte când, înaintea celui de-al treilea Crăciun împreună ai primit o palmă peste față de la mama ta? N-ai înțeles atunci de ce s-a întâmplat asta şi cu ce ai greşit. A fost furia mamei tale pe care nu a ştiut să o gestioneze şi a îndreptat-o asupra ta. Era intr-o divergență cu tatăl tău, iar tu ai vrut să îi atragi atenția că vorbeşte prea tare atingându-i cu mânuțele gura. Îmi pare rău că ai trecut prin asta. Mama ta a învățat lecția. Nu mai e nevoie să loveşti sau să tragi palme celorlați. Şi nu e nevoie nici ca tu să țipi ca să te faci auzit. Eşti în siguranță acum. Eşti ascultat şi când vorbeşti pe un ton liniştit.”

Scrisoarea de mai sus s-ar putea întinde cu usurință în câteva zeci de pagini. Sunt cuvinte pe care i le adresez în principal fiului meu, dar în acelaşi timp şi copilului meu interior. Sunt cuvintele pe care am avut şi eu nevoia să le aud de la ai mei şi nu le-am auzit.
Decizia de a-l avea pe Eric nu a fost una asumată, planificată in detaliu după ce mi-am vindecat sufletul. A fost mai degrabă un imbold de moment: ştiam că sufăr, ştiam ca am nevoie sa mă vindec, ştiam că trebuie să încep de undeva. Şi pe principiul „Yes, man!” (singura cale de a-ți invinge frica e să faci lucrul de care îți este frică) m-am gândit care ar fi cea mai mare temere a mea: aceea de a avea copii! N-a trebuit să aştept prea mult, Dumnezeu mi-a dat ce am cerut în câteva săptămâni.
Dar little did I know ce haos şi presiuni emoționale voi transmite mai departe.
A trebuit să intru cu buldozerul în sufletul meu ca să fac curățenie. Aşa că astăzi mai pun o caramidă în noua casă a sufletului meu. Şi mă rog ca, în timp, să devină un loc sigur pentru copilul meu (interior), în care să pătrundă atunci când are nevoie de odihnă, de un sfat, de o mângâiere.