Nu credeam vreodată că am să îmi fac o astfel de ședință foto, cu atât mai mult să o public. Am crezut că am nevoie de curaj.

De curaj să lupt cu frica. La început m-am temut de ea, ca de cel mai aprig dușman. Mi–era frică de frică. Mi-era teamă să mă pun în situații care mi-ar fi declanșat astfel de emoții. Mai apoi mi-am luat inima-ni dinți și am ieșit pe câmpul de bătălie. Dar am pierdut.

Ce nu știam eu este că frica e doar o reacție a creierului, o perspectivă, o emoție. Luptă cu ea și te va epuiza, căci lupți cu tine. Tot ce ai nevoie este de sinceritate și de acceptare. Să recunoști că există în tine acea emoție care te sfâșie, să o privești, să o lași să existe. Și Doamne, cât poate să sfâșie uneori. Cât timp lupți cu ea, lupți cu ce porți tu și nu dai voie să manifești ce ai îngropat în plan subtil. Cât timp nu îți dai voie să simți frica ca și emoție, să o recadrezi și să o eliberezi, o vei atrage ciclic, până vei avea deschiderea să o faci.

Mi-am petrecut 32 de ani din viață ascuzandu-mi mâinile și tălpile sub mâneci lungi, mănuși și șosete: indiferent de circumstanțe: de loc, anotimp sau ocazie. Chiar și în intimitatea personală le purtam. Nu mi-am permis să simt nisipul, apa sau iarba sub tălpi dacă aveam companie. De ce? Pentru că mi-era frică de întrebare: „Dar ce ai pățit?”.  „Așa m-am născut” venea răspunsul automat și de regulă cam aici se încheia discuția. Unii au fugit de mine că am lepră, alții m-au întrebat dacă m-am ars, unii m-au comparat, alții au venit cu sfaturi sau soluții necerute. Unii au făcut experimente pe mine. Iar unii, foarte puțini, mi-au luat mâinile în palmele lor și le-au pupat.

Uneori îmi venea să inventez o poveste.

La un moment dat, o doamnă mi-a spus că mâinile mele seamănă cu ghearele unui dragon și că sunt haioase. M-au împuternicit acele cuvinte așa că mi-am scris povestea. Am început să glumesc pe această temă. M-au întrebat niște puști „Ce ai la mâini?”, „În altă viață am fost dragon” le-am zis. „Am contribuit la distrugerea propriei planete, iar în viața asta am venit să plătesc„. Tot acolo s-a încheiat discuția. Dar de data aceasta ei au rămas năuciți, iar eu am râs.

Dacă printre voi sunt și curioși, nu e nevoie să mă întrebați. „Maladia Meleda” se numește condiția. Puteți să dați un search pe google ca să aflați partea științifică sau puteți să mă credeți pe cuvânt când vă spun că în altă viață am fost un animal de putere, un dragon. Sau poate că am fost o vrăjitoare căreia i s-au tăiat mâinile și picioarele drept pedeapsă pentru relele făcute. Sau poate că am fost o mică fetiță ce și-a ars mâinile și tălpile întrând într-o casă în flăcări pentru a-și salva unica amintire lăsată moștenire de mama ei.

Indiferent de explicație, it is what it is și vine la pachet cu multe. Uneori doare, iar alteori pot băga mâna în foc fără să mă ard. Uneori sângerează, iar de cele mai multe ori se vindecă în câteva zile. Mi-am băgat degetul în blender o dată (din greșeală). L-am scos franjuri. Dar am o superputere. Mă vindec de 3 ori mai repede decât oricine altcineva. Pielea mea se regenerează în câteva zile fără nici o cicatrice.

Iar în ceea ce privește apa. Well, acolo este o altă relație, pe care am încercat să o redau într-o serie de fotografii.