Doi ani si jumatate fix! Atat a durat povestea. Cu bune si rele.

In primul rand va zic ca scriu aceste randuri cu mari emotii si un gol in suflet. Cautand in arhiva cateva fotografii cu Eric la pieptul meu, l-am revazut crescand. Si Doamne, cat de repede a crescut!

Unii imi spun eroina, altii zic ca sunt fara minte. Altii ma intreaba de ce nu l-am lasat sa se autointarce.

De ce am ales sa il intarc? Pentru ca incepuse sa fie mai mult rau decat bine. Pentru ca aveam nevoie sa invat sa spun NU, pentru ca vroiam sa imi „recuperez” corpul, pentru ca vroiam sa dorm noptile.

Am avut 3 incercari de-a lungul ultimului an. In primele 2 am suferit si eu si copilul. Pentru ca nu eram nici unul pregatiti. Dar de data asta a fost simplu. Pentru ca in inima mea stiam deja ca nu mai merge. I-am spus ca „titi a obosit” si trebuie lasata sa se odihneasca. Nu a plans, nu s-a revoltat. Ba chiar acum o mangaie si ii spune sa se faca bine. A fost fun cat a durat! Dar acum simt ca a inceput o etapa si mai frumoasa! Felul in care isi exprima iubirea acum fata de mine e cu totul nou si induiusator <3

Si culmea! Am lansat moda fotografiilor de alaptare la mine in oras si tocmai eu nu am o sedinta foto profesionala in acest sens. :))

Later edit: Asa am reusit! am zis intr-o zi NU! Am obosit! Si gata… cred cu tarie ca cea care se intarca prima este mamica! Daca ea este hotarata, atunci nici copilul nu va protesta!