Se spune mereu că faptele vorbesc, nu cuvintele, însă nu doar o dată mi s-a întâmplat ca, un simplu cuvânt (ori lipsa lui), să mă conducă spre culmile fericirii ori a deznadejdei. Cuvintele pot fi ziditoare….dar și demolatoare. Pot schimba destine, pot muta munții din loc sau te pot arunca în cea mai adâncă și întunecoasă prăpastie.
Până învățăm cine suntem și ne descoperim valoarea, ne vedem prin ochii celorlalți. Pentru un copil (un adolescent sau un adult nevindecat) cuvintele au greutate mare. Și ce mult contează cum am fost priviți și văzuți în anii noștri de-nceput. Pentru că după felul cum am fost văzuți, așa am învățat să ne vedem pe noi înșine.
Când cineva vede lumina din tine, te simți viu și în stare să muți munții. Dar când este văzut doar întunericul din tine, ți se stinge lumina. Crezi că eșți doar umbră și întuneric. Ai nevoie să-ți fie văzută și lumina, altfel devii o fantomă care doar se prelinge prin viață de la o zi la altă.
Veți spune că o persoană sănătoasă din punct de vedere emoțional nu are nevoie să fie validată din exterior. Dar eu nu scriu din perspectiva unui om echilibrat. Scriu din scaunul unui om care a suferit câteva decenii. Dacă cineva nu-ți pune oglinda-n față și nu-ți reflectă lumina, nu știi că o ai. Nu știi că eșți lumina, dacă în jur e doar întuneric. Să te vezi singur, fără oglinzi, e foarte greu.
Cum, ca și persoană, ai mai avea puterea să îți regăseșți echilibrul în viață, să rămâi focalizat și să reușești când ți se spune adesea că eșți un eșec, că ești urâtă sau incapabilă, cuvinte venite adesea din partea persoanelor la care ținem cel mai mult?
Da, durerea emoțională este una reală și îți rămâne impregnată în minte mult mai mult timp decât durerea fizică. O rană fizică se vindecă în câteva zile, în timp ce o rana emoțională rămâne adânc înrădăcinată în minte uneori până la sfârșitul vieții modificând percepția asupra propriei persoane.
Doar pentru că nu putem vedea rănile provocate de cuvinte, asta nu înseamnă că ele nu sunt reale și nu există. De cele mai multe ori, de la cuvinte au pornit războaie, scandaluri sau neînțelegeri.
Mi-a luat 27 de ani să-mi aud propria voce.
Mi-a luat 28 de ani să aflu că pot face copii.
Mi-a luat 30 de ani să înțeleg că nu am nevoie să mă angajeze nimeni, ci că pot lucra pentru visele mele pe cont propriu.
Mi-a luat 31 de ani să îmi accept sexualitatea.
Încă descopăr lucurile de care sunt sau nu în stare.
Abia am început să învăț a-mi așterne prea multele gânduri pe hârtie.
Dar încă am probleme de abandon și fugă. Încă învăț să-mi gestionez „sensibilitatea”. Încă doare când cei apropiați nu văd lumina din mine, deși eu o văd.
Violenţa verbală lasă răni sufleteşți mult mai adânci decât cea fizică şi mult mai greu de suportat. Alegeți-vă bine cuvintele!
Leave a reply