„Nu există prezent sau viitor, ci doar trecut care se întâmplă din nou și din nou.” Eugene O. Neill
Există un film numit „13 going on 30”. O fetiță, nefericită de statutul ei social din acel moment, își pune o dorință de ziua ei: să aibă 30 de ani. A doua zi, se trezește în viitor și nu știe cum a ajuns acolo. Începe o căutare sub cronometru a vechilor prieteni, a părinților și pas cu pas, descoperă cine a devenit, cum și de ce. Descoperă trauma care a stat la baza devenirii ei, emoțiile pe care nu le integrase în copilărie. Având înțelegerea viitorului, se reîntoarce la 13 ani și își schimbă viața. Filmul ăsta e o comedie ce pare SF, dar în realitate are un substrat psiho-emoțional foarte trist.
Dar cum ar fi să trăiești scenariul acesta în realitate?! Să sari etape sau mai bine spus, să nu trăiești etape? Să te trezeșți într-în corp mai în vârstă, cu alte nevoi și așteptări de la ceilalți?
Vă spun din perspectiva unui om care doar ce s-a trezit după mai bine de 15 ani de trăit în buclă: nu e plăcut.
Vârstă psihologică poate fi diferită de vârstă biologică. Uneori, corpul îmbătrânește dar mintea rămâne blocată la o vârstă mai fragedă. Se spune că la vârsta la care a fost cea mai traumatizată și unde nu a procesat emoțiile.
Dar ce este o traumă?
Psihologii au definit trauma ca un eveniment de o intensitate foarte mare, care apare în viața unei persoane și care depășește posibilitățile acesteia de a se adapta. Este însoțit de sentimente de neajutorare și lipsă de apărare și duce la o zdruncinare de durată a înțelegerii de sine și a lumii. Pe scurt, generează o sensibilizare excesivă a unei persoane. Știți replica aceea: „vai, dar ești așa sensibil”?!
Sentimentul de neajutorare apare când simți că nu te poți ajuta nici tu, nici o altă persoană. Pe acest fond apare disocierea, care presupune ca tu să te „rupi” de acea parte care te doare, să o abandonezi, ca să poți supraviețui. Altfel spus, psihicul nostru știe că suntem în risc și are nevoie să pună în mișcare niște mecanisme de supraviețuire. Partea traumatizată rămâne în noi, alături de cea sănătoasă și de cea de supraviețuitor, și își face simțită prezența prin anumite simptome și suferințe. Această parte traumatizată păstrează „vârsta” traumei inițiale. De aceea trăirile și reacțiile noastre din prezent, atunci când funcționăm din traumatizare, sunt asemănătoare cu cele din acel moment la care s-a produs.
De ce avem traume?
Cele mai multe traume își au sursa în copilărie. Copiii sunt cei mai vulnerabili la traume deoarece nu se înțeleg pe ei foarte bine, nu înțeleg lumea din jurul lor și nici nu au resursele necesare de a face față posibilelor pericole. O parte din ce înseamnă o traumă timpurie este reprezentată de lipsa unei memorii active asupra a ceea ce a fost traumatizant – nu știi exact când a început trauma și când a început realitatea să ți se pară așa temătoare și distorsionată.
Exact așa, m-am trezit eu, femeie la 31 de ani, că acționam, gândeam, vorbeam din prisma unui copil de 14-15 ani.
Un copil care, în jurul acelei vârste a suferit primul abuzul sexual.
Un copil care, în jurul acelei vârste, a fost dus la vrăjitoare și pus să invoce forțele malefice întru ajutorare.
Un copil care, până la vârsta aceea, văzuse în casa părintească mai mult certuri, alcoolism și depresie, care trăia constant cu frica de a fi următoarea victimă, de a nu rămâne singură.
Un copil care a fost neglijat emoțional, căruia nu i s-au oferit explicații, asupra căreia s-au pus presiuni: de a fi oaia albă a familiei, de a excela.
Un copil care nu a avut posibilitatea să se exprime și a luat povara (ne)fericirii mamei sale pe umerii săi.
Și uite așa, cu mintea unui copil (de)maturizat prea devreme, mi-am trăit următorii 15-20 de ani.
Știți ce face un copil in încercarea de a înțelege o anumită situație? Rulează în capul său același film, over and over again, joacă jocuri cu aceeași temă over and over again. Cu cât nu înțelege răspunsul, cu atât scenariul devine mai intens și mai intens și mai intens până explodează sau clachează.
Am atras mulți abuzatori sexuali pe parcursul vieții, până am putut procesa și înțelege ce mi s-a întâmplat la 14 ani. Am ajuns în punctul maxim de a plăti cu bani pentru asta (inconștient)
Am avut coșmaruri toată viață, halucinații, vedenii cu draci, demoni și alte asemenea creaturi. Ba chiar am căutat, la 31 de ani (vârstă biologică) vraci, vrăjitoare și exorcisti și i-am plătit să mă chinuie cum mă chinuiau când eram mică.
Repet, totul inconștient. Și de ce?
Pentru că persoanele cu traume, nu pot lăsa în urmă trecutul. Ele devin obsedate de oroarea pe care vor să o lase în urmă, dar continuă să se poarte și să simtă că și cum încă se întâmplă. De ce? Pentru că amintirile traumatice apar sub formă comportamentelor de tip „punere în act”, „accidente repetate” sau expunere neintenționată la situații periculoase, parcă probând dacă se finalizează în favoarea persoanei care le trăiește. Și asta doar din nevoia acută de a înțelege ce și de ce s-a întâmplat un anumit lucru.
Cum știi dacă și tu ești traumatizat
Mulți dintre noi trăim în bucle de tot felul. Experiențele traumatizante rămân în corp, chiar și fără să ne gândim la ele. Mintea blochează, uneori, aceste amintiri, ca formă de apărare. Mintea face tot ce poate să evite disconfortul, să amâne momentul confruntării.
Dar, ți se întâmplă uneori să–ți sară muștarul din nimic? Să nu știi de unde vine înverșunarea cu privire la un loc anume sau la o situație anume? Să întâlnești pe cineva și să-ti displacă într-o mare măsură chiar dacă nu ați schimbat replici?
Una dintre consecințele importante ale traumatizării este legată de faptul că disocierea continuă să existe în maniera de funcționare a persoanei și după ce situația traumatică s-a încheiat. Asta se traduce în principal prin existența unui grad ridicat de confuzie în interiorul persoanei, prin lipsa de coerență a unor părți importante din povestea vieții sale.
Un exemplu de confuzie, des întâlnit, îl reprezintă de pildă un discurs de acest tip
„Am 31 de ani, am o familie minunată, un copil adorabil, profesional sunt un o femeie împlinită, financiar sunt mai mult decât mulțumită….și cu toate astea simt că nu sunt bine și nu înțeleg de ce”.
Ce presupune vindecarea după traumă?
Primul pas pentru depășirea unei traume este reprezentat de conștientizarea faptului că trăim cu o traumă care ne distorsionează realitatea.
„ Trebuie să existe cineva lângă noi, în preajma căruia să ne așezăm că să plângem și el să ne considere un războinic”
Adrien Rich
Așa a început drumul meu anevoios și lung spre vindecare. Așa m-am trezit eu: în urmă unor inghionteli repetate de tipul ” ce ai? Ce e cu ține? De ce te comporți așa? Asta nu ești tu”…Și pentru prima oară am avut curajul să vorbesc despre temerile ce le ținusem în suflet 20 de ani.
Vindecarea începe prin a recupera părțile sănătoase din noi. Asta înseamnă să ne stabilim realitatea exterioară drept reper și apoi să recunoaștem durerea de atunci și să-i permitem dreptul la existență în contextul de acum. Este un proces prin care povestea noastră devine coerentă. Înțelegem de ce a fost important să reacționăm într-un fel atunci și care sunt posibilitățile de reacție acum.
Pentru că trauma, mai precis traumatizarea, presupune inevitabil o îngustare a câmpului de opțiuni pe care le ai la dispoziție. Psihoterapia se orientează înspre recuperarea acestei diversități de opțiuni, înspre recuperarea flexibilității persoanei.
Este un proces în pași mici în care fiecare bucată incoerentă din persoană primește ocazia de a se clarifica, de a se reasambla, într-o formă nouă, coerentă, în dimensiunea eului nostru.
Să ceri ajutor e un semn de sănătate. În loc să continui să trăiești cu multe întrebări fără răspuns, discută-le cu un specialist, îmbogățește-ți vocabularul emoțiilor, învață să îți descrii stările și nevoile.
Ieși din buclă sau mai bine spus, transformă bucla în spirală, una care urcă.
Lasă un mesaj